trei pictori romascani

.Pasiunea pentru pictură i-a unit pe romaşcanii Constantin Adamovici, Florin Mareş şi Mihail Simion într-o amiciţie din păcate prea repede rămasă fără Miţu, cum îl numeau apropiaţii. Trei prieteni.
Rafinamentul cromatic, entuziasmul pentru ieşirile în natură la peisaj,discuţiile despre artă de după şedinţele de pictură în plin aer, calitatea umană, au cimentat, cred, prietenia celor trei. Luând în considerare dragostea lor pentru valorile tradiţionale ale picturii româneşti, afinitatea pentru anumite teme, un simţ al măsurii în lucrul mâinilor lor şi nu numai, preţuirea reciprocă a ceea ce făceau în pictură, mă simt îndreptaţit să-i consider o grupare artistică romaşcană, pe care nu au clamat-o şi căreia nu i-au alcătuit o programă artistică, doar din modestie şi dezinteres pentru”surle şi trâmbiţe” gratuite, grupare care a funcţionat foarte bine într-un pseudoanonimat, într-o tihnă moldovenească, căci alături de inspiraţie şi de linişte are nevoie un creator. Pe lângă cele de mai sus, cuvioşenia şi dragostea pentru firescul lucrurilor, lecţii dobândite de la vechii pictori, sunt alte deprinderi comune celor trei artişti.
“Scrierea cu mine însumi”(despre care vorbea Nichita Stănescu în “Hemografia lui Tom”, ce se “scria pe sine pe dinlăuntru pentru a putea să-i scrie pe ceilalţi pe dinafară”, foarte bine şi creaţia unui artist plastic pentru că opera rămâne proba unică a expresiei sinceritaţii şi idealului armonic dintre gândurile şi faptul creator ce i-au dat sens. Ne bucură sau nu, încrustăm în ceea ce zămislim fericirile, tristeţile, dramele putinţele şi neputinţele, într-un cuvânt firea noastră omenească cu aspiraţiile şi căderile sale. Valoarea operei este cu atât mai mare pentru generaţia cu care coabitează într-un anumit spaţiu, cu cât artistul reuşeşte să sublimeze în formele de expresie caracteristice artei sale, (vizual picturale în cazul de faţă) trăirile proprii comune cu cele ale concetăţenilor săi. De fapt, aşa cum artistul îşi alege mijloacele de expresie şi temele, publicul îşi alege artiştii care sunt pe gustul său, le reprezintă idealurile şi a caror artă rezonează cu firea lor.
Pigmenţii aglutinaţi sunt vehicolul emoţiilor şi concepţiei pictorului, ceea ce îngreunează cumva munca artistului. Aceştia, având natura materială se împotrivesc a deveni cultură poate mai mult decât sunetul care nu are corp sau cuvântul ce nu există independent de conştiinţa umană. Substanţa picturală renunţă greu la inerţia sa de vopsea pentru a accepta deprinderea calităţii de a deveni sensibilă. Diferenţa dintre a întinde culoarea (chiar descriind un motiv figurativ) şi pictură este cam aceeaşi pentru ochiul educat plastic cu diferenţa pentru ureche dintre zgomot şi muzică. De accea înclin să cred că expresia “pictura este facută pentru pictori” nu e gratuită. Artiştii privitori lasă generaţiilor viitoare de pictori un tezaur de idei şi sensibilitate. Ochiul ce a acumulat deja experienţă vizuală şi are înclinaţia de a privi şi a picta, măcar virtual, reuşeşte să “citească” în lucrările valoroase de pictură, pe lângă armoniile cromatice şi virtuozităţile penelului, semne clare ale perioadei artistice şi ale spiritului timpului şi locului în care au fost plăsmuite.
Individualitatea creatorului, reflectată în operă, îşi are importanţa sa deloc de neglijat. De la continuatorul unei tradiţii picturale, fară a deveni un epigon, până la novatorul care asimlează tradiţia şi simte nevoia unei înnoiri formale sau de substanţă, fiecare artist îşi are locul si rostul în artă, istorie şi social.
Cei trei pictori au personalităţi distincte, moduri diferite de a picta şi chiar de a vedea lumea, deşi erau buni prieteni şi au lucrat împreună (Simion şi Mareş erau prieteni din 1960, iar pe Adamovici l-au întâlnit prin’78). De aceea voi descrie creaţia fiecăruia în parte.


Mihail Simion s-a născut la 1 mai 1949 în Bălteşti-Teleajen judeţul Prahova. De copil a fost remarcat de profesorul de desen, care a recomandat părinţilor săi să-l îndrume de pe atunci spre o carieră artistică.Timpurile nu au permis aceasta. A urmat mult mai târziu Şcoala Populară de Artă din Roman cu profesorul Gh. Toniţa. Apoi, fiind pictor decorator la Prefabricate Roman, a susţinut în paralel o activitate artistică de şevalet, participând la manifestările artistice locale şi chiar câştigând un premiu la faza pe ţară a “neuitatului” Festival . Aşa erau vremurile şi nu trebuie să ne ascundem după deget.
Este membru fondator al cenaclului “Pro Arte” implicându-se efectiv în organizarea de tabere şi expoziţii. Lucrările îi erau achiziţionate de amatorii de artă din expoziţiile de grup, aşa că reuşeşte să adune lucrări doar pentru o personală, pe care o organizează cu câţiva ani înainte de a se stinge. Şi-a păstrat până în ultimul moment al vieţii, firea solară şi dragostea de oameni. Boala nu i-a doborât spiritul.
Pictura lui Simion respiră aerul curat al împrejurimilor Romanului. Coturile Siretului la Luţca, Sagna, dealurile de la Cuci, apa Moldovei şi cartierele mărginaşe ale oraşului sunt câteva dintre sursele sale de inspiraţie. Pictorul avea predispoziţie afectivă şi temperamentală pentru colţurile liniştite de natură. Acest lucru se simte din predominanţa ca număr de lucrări a peisajului în creaţia sa. Îşi alegea ca motiv pictural seninul albastru al cerului ce prelungea aerul profunzimilor perspectivei. În prim plan picta câmpuri înverzite, luciul apei şi câteva case ce se zăreau printre arbori, amintindu-ne că acolo vieţuiesc oameni. Iubea culorile pastelate şi lumina blândă, aurie, caracteristice toamnelor noastre, anotimp cu care sufletul pictorului rezona cel mai bine. În peisajele de iarnă reda gerul şi înfrigurarea sufletească provocată de acesta prin tuşele frânte şi griuri de gheaţă. Opunea acestuia fierbinţeala pereţilor caselor. Prin ei radia căldura umană.
Prefera formatele medii si mici pentru lucrările sale, acestea potrivindu-se cel mai bine temperamentului său şi interioarelor caselor de pe la noi. La lucrările în ulei, folosea o tehnică de pictură în care subţia culorile cu un medim pe bază de ulei sicativat cu litargă, amestecat cu ceara naturală şi verni de pictură. Această tehnică permite reveniri succesive pe proaspăt, deoarece închegă tuşa pastrând prospeţimea pensulaţiei şi saturaţia culorii aşternute. O folosea pentru a surprinde lumina repede schimbătoare a peisajului într-o singură şedinţă de plin aer. Peste eboşa rapidă, în care nota în laviuri zonele mari de culoare, revenea cu lumini şi umbre colorate, aşternute cu migală şi delicateţe în demipastă, pentru ca la urmă sa aştearnă accentele cu cuţitul de paletă.
In acuarelă, păstra transparenţa caracteristică tehnicii. Câmpuri intinse de griuri rafinate şi limpezi, în care motivul pictural este epurat de amănunte, transmit privitorului o stare de acalmie paradiziacă. Nu numai că idealiza natura, ci ne arata ca este cu adevarat frumoasă (trebuie doar să fim dispuşi să o vedem şi să o simţim astfel). Izbutea să transmită uluirea sa în faţa armoniei creaţiei, asemenea psalmistului ce scria: “cât de minunat eşti Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut”.. Culoarea se volatiliza şi picura linişte în ochi şi în suflet, griurile se aştern unul lângă celaălalt într-o pace lăuntrică, de nezdruncinat. Tehnica de acuarelă se potrivea cel mai bine puritaţii sale sufleteşti, peisajele executate astfel fiind punctul forte al creaţiei lui Simion.
A doua temă ca întindere la Simion este aceea a florilor. Buchete bogate ispiteau artistul la a le nemuri vremelnica gracilitate şi explozie de culoare. Iubea mult florile de toamnă, care îl încântau prin diversitatea formelor şi culorilor. Picta, de asemenea, cu mare drag şi sinceritate floarea soarelui.
La lucrările cu creionul pastel folosea suporturi rugoase, obţinute din tempera amestecate cu nisip foarte foarte fin, intinsă pe hârtie groasă sau carton. Suprafaţa aspră îl ajuta foarte mult să se bucure de prospeţimea pastelului, iar culoarea substratului conferea unitate ansamblului pictural. Pastelul, o tehnică foarte dificilă datorită delicateţii şi preciziei cu care trebuie executată, era stăpânită cu măestrie de pictor. Florile sale prind viaţă din spuza colorată gingaşe, încântătoare. Mihail Simion a fost preocupat şi de studiul portretului, naturii statice, sau peisajului marin.
In ultimii ani de viată a pictat şi o serie de icoane, studiind tehnica si opera vechilor zografi răsăriteni. Lucrările ramase în urma artistului, de la cel mai mic crochiu până la fermecătoarele pasteluri şi acuarele, limpezi şi senine, sunt străbătute de caldura sa sufletească. Urâţenia, mizeria, angoasele, boala sunt prezente în viaţa oricăruia dintre noi. Simion a ales să nu le facă loc în arta sa, ci să ne lase moştenire doar ceea ce a considerat frumos, bun, adevărat. Ultima năzuinţă omenească a artistului era să-şi cumpere o casută pe pământ, cu o curte mică şi câţiva copaci, unde să-şi petreacă restul vieţii aproape de natură. Visa, deci, sa locuiască într-o casă asemănătoare cu cele din peisajele sale, dorinţă ce i-a rămas neîmplinită. S-a stins pe 23 martie 2002, mergând să-şi odihnească trupul ostenit de suferinţă în pământul oraşului pe care l-a iubit si pictat.

Florin Mareş s-a născut la 5 octombrie 1947. De mic, fiind un autodidact, studiază operele şi scrierile maeştrilor picturii romaneşti şi universale. Urmează Şcoala de Arte Bacău, avându-l ca profesor pe Ilie Boca. Ocupă postul de pictor al Fabricii de Zahăr Roman. Nu considera necesară în timpurile noastre o adunare de breslaşi, de aceea nu-şi doreşte să fie membru a vreunei uniuni sau alte forme de organizare. Lucrează mult peisaj împreună cu Adamovici şi Simion, în mijlocul naturii, aceasta fiind unul dintre cei mai buni profesori ai oricărui pictor. Crede că esenţa meseriei de pictor este aceea de a privi, lucru pe care îl împărtăşesc cu desăvârşire. “Intelectuali”, contemporani in idei cu savanta de renume mondial, care nu-i înţeleg creaţia, îl determină să se retragă într-o carapace, dar în acelaşi timp să-şi motiveze profund discursul pictural. Reuşeşte să deschidă 5 expoziţii personale la Roman, înotând împotriva curentului.
Florin Mareş Este un mare nostalgic. Ca şi la Bacovia, tristeţea este sursa de inspiraţie a artei sale. Peisajele citadine evocă o lume dispărută, lumea copilariei artistului, o lume readusă pe pânză şi trecută prin filtrul sensibil al memoriei sufletului de pictor. Mareş are nu numai sufletul ci şi o vână puternică de pictor. Simte materia, simte pasta. Îi foloseşte la maximum ductilitsatea, onctuozitatea, transparenţa sau opalescenţa. Îi foloseşte, de asemenea, şi puterea cromatică de a emoţiona.
Mareş se autodefineşte pictorul mahalalelor. Al mahalalelor şi al oamenilor ce vieţuiesc în ele. Personajele ce populează pictura sa sunt sintetizate foarte expresiv din pete şi linii. Nu au o identitate precisă. Descrierea din câteva tuşe are pe lângă valoarea plastică a spontaneitaţii o puternică conotaţie simbolică: personajele sunt doar umbre, năluci de fiinţe dispărute odată cu situl. Casele ce se suprapun pe verticală, înclinate, asemenea unui castel din cărţi de joc gata să se surpe, accentuează tragismul temelor prin senzaţia de prăbuşire iminentă ce ţi-o transmit. Nici autoportretele nu sunt ocolite de diagonale ce, împreună cu expresia artistului, transmit tragicul şi fragilitatea existenţei. Pânzele sale sunt imagini ale unei dureri mute, sufletul artistului fiind sensibil la vremelnicia materiei. Pitorescul cociabelor din marginea târgului se suprapune peste degradarea inevitabilă a. realitaţii obiectuale.
Pictura sa mai are si marea calitate de a nu subordona vizualul anecdoticului. Traieşte în sine prin culoare, formă, compoziţie şi dacă nu dăm importanţa faptului narat. Povestea din prim plan evocă obiceiuri sau datini dispărute şi ele, sau ce vor dispaăea: tăiatul unui cocoş, tăiatul porcului. O mamă însărcinată ce îşi duce un copil în cârcă şi altul de mână este o tema din creaţia pictorului. De asemenea, se simte inspirat de o femeie ce întinde rufe în curte ori o bătrână ce abia merge pe uliţă. Recuzita este interesantă. O cişmea, un felinar, un gard de scânduri ce stau să cadă, dau autenticitate lucrărilor. Străzile centrului vechi, cu case pustii, părăsite forţat de proprietarii ovrei, străzi cărora prezenţa trăsurii oraşului îndreptată spre nicăieri le accentuează şi mai mult abandonul, sunt pictate în rafinate ocruri stinse, obosite de timp.
În descrierea unei înmormântări, pictorul, iubind simplitatea firescului, alege momentul în care văduva dă groparilor prinos pentru pomenirea sufletului. Personajele sunt pictate în culori terne, cu forme abia definite, contopindu-se cu pământul, casele şi frântura de cer din fundal. Doar două accente de culoare, roşu ce marchează locul mortului şi galbenul praporului într-un echilibru fragil, sunt promisiunea unei vieţi viitoare mai puţin triste. Este foarte bună alegerea obiectelor ce descriu înmormântarea (un prapor înclinat, un fânar, o lumânare aprinsă la geamul casei) şi gama cromatică mohorată. De fapt, galbenurile suferinde şi violeturile specifice creaţiei lui Mareş, bine acordate şi susţinute de ocruri, brunuri, roşuri, frământarea culorilor la propriu şi la figurat, transmit nostalgia pictorului şi tristeţea personajelor din peisajele cu magherniţe şi garduri gata să se prabuşească. Doar verzurile vreunui copac sau imaş, la fel de preţioase ca şi violeturile abătute de care vorbeam, şi albastrurile limpezi ale cerului, aduc un strop de mângâiere paletei pictorului.
Peisajele pictate în natură sunt pline de viaţă şi culoare.Verdele explodează simfonic peste ceruri tranparente si luminoase, susţinute de ocruri calde şi bogate. Exuberanţa naturii în plin avânt vegetal corespunde empatic bucuriei pictorului şi zbaterii ritmice a pensulaţiei. Mareş aşterne pasta ca un maestru, dupa cum observa un coleg de breaslă.Tuşe clare, diversificate ca formă, griuri colorate, subtile, peste care aşează pete de lumină sau culoare în raporturi clare, bine găsite. Când împăstează cu cuţitul de paletă, aşterne culoarea pe verticală de parcă ar clădi. Biologicul şterge toate angoasele citadine, ţinându-şi promisiunea de a renaşte din cenuşa propriilor frunze.
O altă temă importantă este legată de sacru, prin faptul că pictorul reprezintă interioare sau exterioare de biserici decorate la rândul lor cu pictură murală. În contradicţie cu sordidele mahalale, pline de farmec în transfigurarea lor picturală, aici suprafaţa se limpezeşte, culoarea cântă bucuria duhului.
Un altfel de mister străluceşte în aerul lucrărilor, o altă taină se întrupează în culoare. Este partea cea mai luminoasă din sufletul artistului, oglindită în pictura sa. De fapt, biserica tronează şi deasupra mahalalelor, dreapta, decupându-se pe cerul albastru, cu crucea în afara dreptunghiului convenţional, situată în impalpabil, în cerul celalalt.
La polul opus, abisul neliniştii în faţa necunoscutului.Vânzătorul de bilete de papagal, lăutarii, clovnii, măscăricii sau arlechinii pictaţi sunt alegorii ale destinului, vieţilor zbuciumate a artiştilor sau dramei condiţiei umane în general. Sunt pictaţi încremeniţi, încordaţi, într-o notă expresionistă ce subliniază tragicul existenţei. Din nou galbenurile stinse şi violeturile melancolice. dau atmosferă.
Frumuseţea picturii lui Mareş straluceşte datorită stiinţei acestuia de a se opri exact când trebuie în finisarea lucrării. Încărcată cu detalii inutile sau prea insistent descriptivă şi-ar pierde din savoare, energie şi spontaneitate. În sonoritaţi cromatice fericit alese, pe tonuri grave sau exuberante, paleta de sentimente a artistului Florin Mareş aşterne pe simeze sufletul acestuia, dezvăluindu-ne taine. Noi, oamenii, avem nostalgii ale locurilor şi timpurilor pierdute. Doar artistul, scriitorul sau muzicianul dăruiţi cu har sunt cei care le pot numi şi da o formă. Eliberandu-le îşi liniştesc sufletele şi ne ajută şi pe noi a ne purifica. Florin Mareş este unul dintre aceia care pot face asta. Sentimentele sale consonează cu vibraţia pânzei şi întâmplarea pe care ne-o istoriseşte. Picturile rămân mărturie a unei lumi ce s-a stins sau se pregateşte să dispară sub tăvălugul istoriei. Ca alternativă la vremelnicie autorul ne sugerează natura primordială şi înduhovnicirea. Restul depinde de firecare.


Constantin Adamovici. S-a născut la Buzău în 1945, pe 25 mai, unde absolveşte Liceul Teoretic şi Şcoala de Arte. Stabilirea celui mai mare pictor român în Buzău, pentru început ca dascăl la catedra de desen linear şi caligrafie a Seminarului Episcopal în 1872, marchează sufletul pictorului şi omului Adamovici.
Urmează Facultatea de filologie din cadrul Universităţii Alex. Ioan Cuza din Iaşi. Se stabileşte la Roman, unde predă limba şi literatura română şi rusă la Liceul Agroalimentar nr. 4 şi Seminarul Teologic “Sfântul Gheorghe”. Are o activitate bogată de publicist şi scriitor. Ultima “ispravă” este filmul documentar “Episcopia Romanului – 600 de ani de istorie”, al cărui regizor şi scenarist este. Revenind la discuţia despre preocupările plastice, este membru fondator al cenaclului “Pro Arte” Roman, participă la toate saloanele locale de artă şi taberele de pictură. Deschide patru expoziţii personale.
Pictura lui Adamovici îţi taie respiraţia. Uluieşte prin culoare, puritate şi libertate. Ochiul privitorului contemporan este suprasolicitat de paleta extremă a lumii în care trăim,ce se întinde de la griurile de beton ale blocurilor, împestriţate cu reclame stridente, pănă la supracolorarea comercială din media. Îi trebuie ceva timp să se odihnească şi să-şi regleze frecvenţa la puritatea acordurilor cromatice, la pictura în plină lumină caracteristice artei acestuia.
Portretele, buchetele de flori, peisajele tratate cu o simplitate şi un firesc al compoziţiei, învăţat de la marii noştri pictori, aduc surpriza cromatică a gamei foarte înalte, de culori pure şi calde. Câteva pete de rece, tot pure, sunt contrapunctul ce echilibrează compoziţia lucrării. Culoarea este aşternută într-un zumzet plăcut cu mare delicateţe şi libertate. Nimic nu se repetă, suprafeţele sunt modelate discret şi vibrate în toată plinătatea tonurilor, conferinnd încărcătura muzical-senzorială. Pictorul renunţă la iluzia profunzimii în perspectivă sau aerate (a treia dimensiune convenţională a picturii), compunând pe verticală, în planul lucrării, pentru a înzestra opera cu adevarata profunzime a picturii: culoarea. “Pictura este culoare”sau ”Adamovici studiază puterea metodică a culorii” sunt două din afirmaţiile sale care ne spun câte ceva despre crezul său artistic. Adamovici renunţă şi la umbre înlocuindu-le cu accente colorate de mici dimensiuni. De aici şi senzaţia de imponderabilitate, misterul, bucuria răspândite de pictura sa.
Puritatea imaginii obţinute, zămislite cu pensula, vine din curaţia ochiului ce priveşte.”De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat”.
Epurarea imaginii de tot ce ar putea să o tulbure, să-i strice armonia luminoasă şi frumuseţea nu este la îndemâna oricui. În simplitatea lor, lucrările par pictate dintr-o suflare. În realitate, este nevoie de o educaţie foarte serioasă a ochiului, efort de studiu al picturii şi nu în ultimul rând o asceză la propriu, care să purifice trupul şi sufletul pictorului. De aceea, nu recomand nici unui începător să urmeze această direcţie (ce poate părea facilă la prima vedere) fără înfrânări. Travaliul va fi devastator. În apropierea sublimului nu prea ne este îngăduit nouă oamenilor a zăbovi prea mult, dacă nu am renunţat la dorinţe omeneşti şi orgolii. Riscăm să pierdem sensul asemenea îngerului căzut.
Revenind la temele picturii lui Adamovici, florile şi peisajele sunt pretext de culoare şi bucurie. Borges spunea undeva, că frumuseţea nu aparţine doar câtorva nume ilustre.”Cu trecerea timpului, am observat că frumusţea, ca şi fericirea, este frecventă. Nu trece o zi în care să nu ne aflăm, pentru o clipa în rai ”. De fapt, cam despre rai este vorba şi în pictura lui Adamovici. Pictura sa nu idealizează, ci sintetizează lumea în care trăim, aducând la suprafată din străfundul sufletului artistului lumea interioară a acestuia, în plină credinţă şi frumuseţe. Indiferent că este un luminiş de pădure, sau un peisaj în care oamenii merg la slujbă, personajele se contopesc cu natura, se dizolvă în aceasta. Le putem foarte bine confunda la prima vedere, în efervescenţa picturală a fermentului cromatic, cu florile câmpului.
Interioarele de biserici pictate, dau dovadă de curaj prin interpretarea modernă a tematicii picturii bizantine. Fiecare detaliu, fiecare scenă, e transfigurată într-un curcubeu de culoare. Şi călugari, cu lumea lor îngerească sunt înfăţişaţi în pictura lui Adamovici. Smeriţi, privesc în pământ şi repetă la nesfârşit rugăciunea inimii.
Cât despre portrete, ce-aş putea spune decât că sunt mici capodopere ale unui mare pictor. În simplitatea trăsăturii lor, prin exagerarea voită şi expresivă a asimetriilor, sunt expresia a artei unui mare sensibil. Surprinde emoţia, trăirea personajului, cu o libertate de tratare uluitoare, lucruri care sunt mai importante decât execuţia îngrijită şi exactă a unui portret ce copie asemeni aparatului de fotografiat.
Găsesc cel mai potrivit, pentru a încheia, un cuvânt al lui Horia Bernea:“Există un pericol în care suntem sincroni cu Occidentul: pierderea identităţii, uitarea rădăcinilor noastre profunde… În faţa unei lumi ameninţate de descompunere, forţate să renege reperele fundamentale ale existenţei sale, artistul, omul de cultură în genere, trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea. El trebuie «să salveze».”

Un comentariu la “trei pictori romascani

  1. Complimente domnul diriginte! Va port acelasi respect. FLORELA OPRISAN .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s