pictografia

De obicei, respectând legea nescrisă a tăcerii pictorilor mă feresc să-mi fac ,,autocritica”, disecăndu-mi propriile picturi. Poate din superstiție și din frică de a nu  știrbi din ,,aura” lucrării, văduvind-o de impact în dialogul direct cu privitorul și de misterul aproape șamanic al actului facerii, dar mai ales din teamă de a opri privitorul în a o completă cu propria sensibilitate.

Din același motiv refuzam să-mi numesc lucrările altfel decât compoziție sau studiu. În contextul nenumăratelor ,,de ce-uri legate de cromatică gravă, mă văd  nevoit  să scriu  câteva cuvinte în sprijinul demersului plastic existent în expoziție.

« Transcendentul și abisalul funcționează doar în conexiune » ar putea fi tradus grosier cam așa: raiul și iadul nu există unul fără celălalt. Linistile și neliniștile metafizice sunt o constanța personală în evadarea din noianul de indiferentă și intoleranță înconjurătoare. În același timp, aceste nisipuri mișcătoare din lumea umbrelor sunt singurul pământ pe care-mi pot așeza  casă picturii  și pe care-l pot cultivă. Fără credința că ar avea proprietăți curativ-exorcizante sau apotropaice și fără pretenția absurdă de a putea figură în vreun fel lumea de dincolo de lume, pictografiile expuse caută să transmită stările pe care le încerc în vecinătatea  necunoscutului  (similare poate a acelor experiențe copilărești de a cunoaște marea cufundând degetul în apa ): o lume a umbrelor străbătută de o lumina precosmica, o lume reconstituită pe hârtie din fragmente de portret, peisaj,   figură umană în care se  pot distinge sugerate pământul, apă, aerul, focul, o lume bidimensională sau cu iluzia profunzimii, ce transcede dreptunghiul convențional.

În vecinătatea melancoliei maladive, a nostalgiei după vremurile anteBabel (turnul- simbol al mândriei în față oamenilor și a dumnezeirii,dar în același timp cel mai frumos vis al omenirii ce traversează toate civilizațiile: un vehicol ce ne ajută să atingem cerul cu mână), a așteptării   cuminecării cu dragoste,bunăvoire și îngăduință, în zumzetul nelămurit al lumii ce ne invadează și ultima intimitate, materia picturală  se așterne pe hârtie neliniștită , păstrând tensiunile cu care încarc pensula împotrivă voinței mele, împietrind o parte din energia gestului pictural. Dacă dezbrăcăm negrul de simbolistică  doliului din civilizația europeană, putem descoperi că ne induce subtil frumusețea misterioasă a pereților pictați ai bisericilor acoperiți  sute de ani  cu fum , a nopților adânci fără stele, a ceramicii de Marginea și a neliniștii profunde în față necunoscutului. Roșul pur golit de vitalitatea sângelui și a căldurii  dictează incisiv patimă, generând un abis carnal, pasional, sau flăcările Gheenei.

,,Nu în învolburarea  norilor ci în seninul cerului  găsim profunzimile  universului”,  spunea  Herman Hesse.  Totuși, fără negrul norilor și al furtunii  nu știu dacă am aprecia pertinent frumusețea albastră a seninului cerului.  Numai pentru atât  și tot nu se merită să întoarcem spatele măreției norilor și zbuciumului furtunii.

cronică plastică- corneliu antim

vezi site-ul – click aici

galeria foto – click aici

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s